Podul Minciunilor

Podul Minciunilor

Construit pe locul unui turn de poarta al celei de a doua incinte de fortificatii, Podul Minciunilor care leaga cele doua sectoare ale Pietei Mici, permitând legatura dintre Orasul de Jos si Orasul de Sus, este, fara îndoiala locul cel mai încarcat de legenda din Sibiu.

Reprezentând un veritabil simbol al orasului, Podul Minciunilor a fost reconstruit în anul 1859, la fabrica lui Fredericus Hutte, fiind primul din România si al doilea din Europa confectionat din fonta turnata, cu decoratiuni prin traforare si având la capete doua cercuri mari decorate cu stema Sibiului.

Initial, potrivit cronicilor vremii podul fusese construit din lemn, Emil Sigerius mentionând la 1771 ca “trecerea pe sub podul minciunilor este iluminata noaptea de trei lanterne si pazita de trei santinele”.

Pâna la construirea acestui pod, accesul între cele doua sectoare ale pietei se facea pe sub un conglomerat de cladiri, demolat în 1851. Zidul care sustine scara înglobeaza un ancadrament patrat din piatra, vestigiu al unei constructii medievale. Podul Minciunilor este considerat un loc romantic, unde îsi dadeau întâlnire îndragostitii, desi pe seama acestuia circula cel putin patru legende.

Cea mai aproape de adevar pare a avea la origine o similitudine lingvistica. Din cauza faptului ca podul respectiv a fost primul ridicat fara piloni de sprijin, i s-a mai spus si “podul culcat”. Ori, în dialectul sasesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciuna”. Asa aveau sa se teasa ulterior tot felul de “povesti” pe seama podului. Batrânii locului îi atribuiau chiar si “calitati” umane. Ei spuneau ca podul “simte” fiecare neadevar rostit de cei care îl strabat, începe sa geama într-un mod tipic, care da fiori, încheieturile scârtâie amenintator iar balustrada da impresia ca va ceda în orice moment, mincinosul urmând sa se prabuseasca în gol.

O alta legenda vorbeste despre faptul ca Piata Mica fiind piata negustorilor era, pe cale de consecinta si cea a tocmelilor, a negocierilor. Uneori, asa cum se întâmpla în orice troc, existau si clienti pacaliti. Acestia se întorceau cu marfa cumparata si, în hohotele de râs ale multimii, îi aruncau de pe pod pe negustorii prinsi cu ocaua mica. În acest fel, acestia nu doar ca nu îi mai înselau niciodata pe sibieni ci serveau drept pilda pentru toti precupetii necinstiti.

Cea mai “picanta” legenda a podului tinea de curatenia trupeasca a tinerelor fete care îsi dadeau întalnire cu iubitii lor, în respectivul loc. Aici se faceau juraminte de iubire, se punea la cale viitorul îndragostitilor, se faceau planuri de casatorie, dupa ce, în prealabil tinerele sustineau ca sunt neprihanite. Când lucrurile se întâmplau sa nu stea întocmai, se spune ca imediat dupa noaptea nuntii, miresele erau târâte de par pâna pe pod, de unde erau aruncate, spre a fi pedepsite în acest fel pentru juramintele lor mincinoase.

Legat de acelasi “capitol” este si legenda potrivit careia cadetii de la Academia Militara, dupa ce furau inimile junelor naïve le promiteau întâlniri sub clar de luna, pe podul respectiv, la care însa, invariabil, ”uitau” sa se mai prezinte.